20 iulie 2011

Matinale si citadine. 7 a.m.

7.00 a.m. Cu parul proaspat spalat,infasurata doar in prosop si cu cafeaua fierbinte in mana, am iesit pe balcon. Aerul racoros promitea cateva momente de respiro discrete. M-am asezat pe unul dintre fotoliile de rachita si mi-am lasat capul pe spate, cu ochii inchisi. Era... just perfect. Vantul imi mangaia coapsele, bratele, parul de pe frunte...si era liniste. O liniste specifica unui cartier adormit inca, ce nu prevestea nimic din tumultul de peste zi.

... Un fosnet la cosul de gunoi de pe aleea din spatele blocului mi-a atras atentia. Am crezut initial ca este un caine care cauta de mancare dar am vazut mai apoi un barbat de varsta a treia cotrobaind de zor si scotand o cutie de bere. A zgaltait-o si, fericit, a dus-o la gura...
... Doi vecini somnorosi au iesit sa-si plimbe cainii in parc (sau cainii sa-i plimbe pe ei) iar barbatul, vazandu-i, a plecat. Aerul continua sa fie racoros, dar universul meu nu mai parea "just perfect"... Imi ramasese in minte imaginea omului ducand la gura o cutie de bere luata dintr-un cos de gunoi. Mi-am privit cafeaua aburinda si degetele cu manichiura impecabila care imbratisau cana. Am trecut cu privirea peste o cuta a prosopului cel calduros, mi-am scuturat parul ud si am privit florile si gresia bej din propriul balcon... Am o casa, beau o cafea, am vise si planuri peste zi... Cat de norocoasa sunt!...
...Intre timp, un tanar de vreo 18 - 20 de ani, cu tricou turquoise se aseza pe banca de la intrarea in parc. Dupa ce arunca cateva priviri scurte dreapta/ stanga, scoase din buzunar un pliculet si-si facu nonsalant ... o liniuta...

Ma uitam la el cu ochii goi. Nu-mi venea sa cred cum acolo, chiar sub balconul meu, in viata mea, in aerul acela racoros de dimineata adormita...lumile noastre atat de diferite se intersectasera. El nu ma vazuse si, de altfel, cred ca nu vedea pe nimeni in momentul acela. Eu insa...il vedeam si ziua mea, cumva, nu a mai fost la fel.
M-am retras in casa, m-am dus in dormitor si mi-am privit indelung copilul... I-am multumit lui Dumnezeu pentru viata noastra, pentru ceea ce avem, pentru ceea ce primim... dar nu stim sa apreciem cateodata.

4 comentarii:

  1. Pastram bucuria de oras/cartier inca adormit si ne strecuram prin citadin petnru a nu ne strica ziua. Din pacate, fac parte din ce in ce mai mult din viata de azi ...

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, Laura, asa este. M-am simtit usor agresata de faptul ca lucrurile acelea se intamplau la cativa metri de "acasa" - "acasa" fiind pentru mine locul in care renunt la "masti" si "protectii", locul in care totul este asa cum simt si vreau. Faptul ca drogurile si saracia isi facusera loc chiar sub balconul meu...mi-a dat un sentiment de nesiguranta, de disconfort. Sa ne intelegem! Nu ca nu as sti ca exista asa ceva..., ci faptul ca "acasa" am experimentat imaginile astea... In fine.

    RăspundețiȘtergere