6 decembrie 2010

Bolivia - fragment din jurnalul de bord al Ioanei Hodoiu

Am gasit textul acesta ca descriere a unui album cu 10 fotografii care nu arata nici pe departe toata frumusetea descrisa de Ioana Hodoiu in cele 2500 de cuvinte de mai jos. Ioana a experimentat, pe propria-i piele, o evadare prescurtata gen "eat, pray, love", care i-a marcat viata.
Uneori, cand imi vine si mie dorul de duca, ma gandesc ca sunt prea conservatoare (sau prea batrana) ca sa fac ceea ce a facut ea. Si totusi, nu se stie niciodata ce-ti rezerva viata...


Am zburat o palma deasupra Anzilor Cordilieri si am aterizat in jungla, pe pista de iarba, ca in Indiana Jones; mi-am baut cafeaua cu maimutele si am pescuit pirania, am mers cu capul in nori intr-un camion cu lame la 4000 m si am mestecat frunze de coca... si nu zece zile, ca biletul pentru sindicalisti, ci o luna si jumate; si nu la „all inclusive”, ca sa ma bronzez uniform si sa mananc regulat, ci la pas, printre cholite cu palarii pe varful capului si copii veseli, atarnati in spatele mamelor, in panze colorate ca niste acadele.
 

Pericol de imbatranire accelerata. M-a lovit intr-o seara cum loveste amocul. Ca trebuie sa plec. Ca daca o luna in cap mai fac acelasi drum in fiecare dimineata, imi parchez masina in acelasi loc, beau intai cafeaua si apoi raspund la mailuri, dau telefonul pe „silent” in timpul sedintelor si mananc la pranz la cantina o salata ofilita in compania unor oameni palizi, o sa imbatranesc subit si stiintific inexplicabil. Sa ne intelegem. Nici macar nu mi-era rau. Nu trebuia sa ma trezesc dimineata, nu pontam nicio cartela la plecare, nu prea mi se cerea socoteala, doar ca ma scoteau din minti lumina de neon si mirosul de mocheta de proasta calitate. Nu mi-era nici rau, nu mi-era nici bine. Mi-era ciorba. Ciorba reincalzita. {i ala a fost declicul. Am simtit cum se declanseaza imbatranirea accelerata. {i asta pentru ca incetasem sa traiesc constient. Aveam 27 de ani si deja traiam in rutina.

Am furnici pe toata talpa
. Am avut un moment de luciditate de un umor sec, ca un picior amortit pe care nu poti calca in pamant. Apoi am inceput sa simt furnici pe toata talpa. Te mananca in palma, primesti bani, te mananca in talpa, iti iei lumea in cap. Eu asa stiu si asa am facut. Am intrat furtunos in garsoniera confort II in care locuiesc si i-am spus Colegului ca intr-o luna plecam. A refuzat sa se lanseze in discutie; stie ca sunt un butoi de pulbere cand mi se ia valul de pe ochi; m-a ascultat cu spatele cum sughitam cu lacrimi despre salata ofilita, lumina de neon si mocheta albastra. Recunosc ca plangeam. A doua zi m-a asteptat cu salata proaspata, friptura de berbecut si o sticla de vin rosu. „M-am gandit sa mergem in Bolivia. Ce zici?” mi-a spus. {i cam asta a fost. As minti sa spun ca totul a durat o luna. Incheierea proiectelor, demisia, vizele, carnetul de sanatate, biletele de avion la un pret acceptabil, documentarea... Totul a durat trei luni. Bagajele zece minute.

Vizele „No 1” si „No 2”
. Am fost primii oameni din Europa de Est ale caror pasapoarte au calcat ghiseul Consulatului bolivian din Viena, in scopul de a primi vize in 2008, desi inceputul anului trecuse de cateva luni bune. Calea de a obtine vize, cel putin pentru noi, a fost accidentata ca un traseu off-road. In Romania nu exista nici ambasada, nici consulat bolivian, iar Ministerul de Externe a privit intrebarea noastra despre obtinere a vizei pentru Bolivia ca pe o problema de matematica superioara. Ne-am ajutat cu prieteni mai vechi si mai noi, vorbitori de germana si cu rezidenta temporara la Viena, care ne-au obtinut pana la urma vizele. Aveam vizele „No.1” si „No.2”. Procedura este simpla si contra unei taxe, viza se poate obtine trimitand pasapoartele prin posta la consulatul din Viena. Doar ca noi a trebuit sa facem munca de detectivi ca sa aflam asta. La o luna dupa aceasta victorie, o prietena s-a hotarat sa vina cu noi pentru o saptamana. In doua zile a obtinut viza. Era „No.3”.

Ganduri rarefiate la 4000 m
. Am calatorit 31 de ore. Am schimbat continentul, anotimpul, fusul orar, altitudinea. Cand am coborat din avion in La Paz, capitala administrativa a Boliviei, ne zambeam tamp si nu reuseam sa legam cuvintele intr-o propozitie. Eram la 4000 m altitudine, iar creierul nostru era in „stare de soc” din cauza lipsei de oxigen. O senzatie stranie ca nu simtim pamantul sub picioare ne facea sa calcam marunt, fara scop precis, doar asa, ca sa vedem daca reusim sa inaintam. Era noapte. La Paz-ul se intindea in vale ca o galeata plina de licurici, iar aerul era tare si rece. Am luat un taxi care ne-a costat cat un cappucino la Universitatea si ne-am cazat in prima noastra noapte in Bolivia intr-o fosta casa prezidentiala, cu un aer colonial ravasit, de rasturnare de guvern, cu lampadarul sui si fotoliul putin intr-o rana, dar in care se simtea o mana de señora casei, care in ciuda zilelor de glorie apuse, tine sa miroasa a sapun de casa si a apret.

Miroase a fierturi bune si condimente proaspete
. Am mancat tot ce ne-a iesit in cale. Neselectiv, orientandu-ne dupa forma, marime si culoare. Incercam sa retinem nume, dar ne era imposibil; piata pentru noi era o incantatie de cuvinte vrajitoresti (chirimoya, salteña, quinoa, tuna, maracuya...) cu miros de fructe, fierturi bune si condimente proaspete. Ne-am inghesuit matinal, alaturi de localnici, in bucatarioarele improvizate din piata. Zeci de bucatarii in miniatura, mici cat cele de tara, sub cerul liber, cu pereti trasi in var, cu un spatiu de 2m pe 1,5m in care intrau exact: o masa, doua bancute, un dulap cu borcane, cescute, farfurii, ibrice, si o bolivianca batrana, care te servea cu lapte cald, cafea, branza si avocado. Ne-am plimbat pana ne-am pierdut respiratia. Toate strazile sunt la un unghi de 45 de grade si tot ce cobori, trebuie apoi sa urci.

Cholitele, femei masculine pline de feminitate
. Oamenii arata ca dintr-un National Geographic de la 1900. Femeile poarta fuste largi, cu pliuri, cozi lungi si impletite, si palarii mici si rotunde, care stau in echilibru pe varful capului. Ele sunt cholitele, femeile indigene din Bolivia, care m-au cucerit definitiv cu spiritul lor aproape masculin, cu rezistenta lor la munca fizica, cu delicatetea cu care isi strang in brate copiii, cu rasul gajait si metalic si cu placerea de a juca fotbal. Au mereu in spate o legatura colorata din panza de lana care arata ca o mare acadea vopsita in roz, siclam, verde si turcoaz. Este rucsacul lor, sau portbebe-ul sau sacul de rafie. Se numeste Aguayo, si in legatura asta isi poarta copiii, recolta de cartofi, televizorul, lucerna pentru animale si caietele de scoala. In timpul liber joaca fotbal, se organizeaza in echipe si campionate, alearga in fuste si cu palariile pe cap, faulteaza, poate ca injura, dau goluri, beau Coca-Cola si nu se intimideaza in fata barbatilor care se tavalesc pe jos de ras in „tribune”.

Altiplano.
Nu am fost niciodata atat de aproape de soare si nori. In afara oraselor, Bolivia arata de nepovestit. Aliplano, al doilea platou montan ca intindere dupa Tibet, aflat la peste 4000m in Anzii Cordilieri, este un platou cu turda si cartofi, lame, case construite numai din pamant si paie, identice cu tot ce le inconjoara; nici nu le vezi, mici de tot si integrate perfect in iarba arsa de soare, oameni foarte saraci si colorati, sate rasfirate, ca si cum cineva ar fi luat o mana de pamant si ar fi aruncat-o pe platoul asta din Anzi, iar firmituriile in care s-a spart bulgarele sunt case si oameni, si lame... Am coborat din microbuzul masura XS in care ne inghesuiam cu localnicii si am pornit pe jos, prin turda. La cativa km straluceau in soare acoperisuri. Cu siguranta in maxim o ora aveam sa intram intr-un sat. {i asa a fost. Am ramas acolo trei zile, am mancat cartofi deshidratat, inghetati si apoi fierti (asta este mancarea de baza a localnicilor), am vazut cum ii culeg si cum ii calca in picioare pentru a scoate apa din ei; numai asa se pot pastra noaptea cand temperaturile scad adesea la -10 C. Am dormit sub sapte paturi din lana de lama, nu exista alta metoda de incalzire, si am plecat mai departe cu un camion care transporta lame.

Cu autocarul prin munti
. Apoi am traversat Cordilierii, sau am mers prin ei, sau pe deasupra lor, habar nu am. {tiu ca am mers ore intregi cu autobuzul si aveam senzatia aia pe care nu am mai avut-o din copilarie, de zbor in somn; simteam cumva ca atingem pamantul cu rotile, dar ce vedeam pe geam era ca de la fereastra unui aeroplan; erau siruri nesfarsite de munti si hauri; un timp fara vegetatie, ca niste cocoase de animale preistorice, cu carapace, fara pic de verde, doar pamant rosu sau brun si piatra. Apoi au inceput sa apara turme de lame, zeci, sute, cu fete sugubete, nu tampe de oaie, libere ca niste capre negre si apoi, pe cocoasele astea de munti, au creascut cactusi, unii cu flori, altii uriasi, ca in western-uri. La urma a rasarit Potosi. Cel mai inalt oras al lumii, 4060 m, si cel mai bogat si trendy oras al secolului XVII, dominat de Cerro Rico, un munte care a dospit sute de mii de tone de argint extrase timp de trei secole de colonistii spanioli.

Potosi, orasul sedus si abandonat
. Din 1987 orasul Potosi face parte din patrimoniul Unesco. Este de o frumusete discreta cu riduri si culori palide, cu o arhitectura coloniala minunata si zeci de catedrale si biserici cu dantele si perle ca din trusoul bunicii. Potosi este ca o fosta „Miss World” care s-a retras din viata publica si si-a dedicat viata muntelui care pe vremuri i-a adus cei mai vestiti regi de la curtile europene, dar care, in 500 de ani, a inghitit peste 8 milioane de oameni. Dupa ce au secatuit muntele de argint, colonistii s-au retras si au lasat in urma mii de galerii deschise, care au continuat sa fie exploatate de localnici, si o bijuterie de oras de care nimeni in urmatoarele secole nu avea sa-si mai aduca aminte. Astazi muntele arata ca un cascaval gaurit si mucegait si gazduieste oameni ingropati in praf, cu falca plina de frunze de coca, si copii de zece ani care tusesc tabagic. In ciuda peisajului deprimant, copiii alearga printre vagonete ruginite ca si cum ar fi intr-un parc de distractii, iar parintii ii stropesc si ii invart in aer ca si cum ar trai pe o pajiste verde cu miei si recolte bogate. In intinderea asta de bolovani cenusii, din cand in cand vezi in departare cate o palariuta cu paiete rosii care lucesc in vale ca geamurile unui camion in care bate soarele...

Religia frunzelor de coca.
Am mestecat frunze de coca si am baut ceaiuri fara numar. Am fost in mijlocul unor oameni care isi vindeca ranile, falimentele si esecurile in dragoste la vrajitoare, care isi dau de trei ori pe zi in frunze de coca ca sa se asigure ca decizile lor sunt corecte, care se inchina unor zei malefici pe care ii imblanzesc dupa ritualuri greu de descifrat cu tigari, alcool si frunze de coca. Lumea lor religioasa se intampla in strada, acolo unde dorm la pranz si mananca, unde isi vand legumele si isi educa copiii... Am intrat odata intr-un restaurant care era in acelasi timp si casa in care traiau proprietarii. Intr-o jumatate a camerei ne-a intins masa, in cealalta era un altar improvizat cu icoane si lumanari in fata carora niste cholite cu palarii negre isi faceau cruce cu frunze de coca intre degete, pe care apoi le mestecau, isi aprindeau tigari si sorbeau cu o piosenie reala din bauturi fierbinti si alcoolice.

Bazinul Amazonian
. Bazinul Amazonian ne-a adus liniste si huzur. Ne-am leganat ore nesfarsite in hamace la umbra palmierilor si am ascultat ploi tropicale, am trait pe pielea noastra temperatura perfecta si ziua si noaptea si am locuit in case fara ferestre, doar cu plase de tantari si curti interioare ca un fel de sufragerii, cu biblioteci, poze vechi de familie, mese din lemn greu si bibelouri cu papagali, toate sub cerul liber si sub arbori cu flori de un rosu aprins. Serile le consumam in carciumioare de pamant, la lumina lumanarilor, cu bere rece si manele boliviene. 


Daca trag o linie, am petrecut o luna si jumatate de partea cealalta a pamantului si a timpului. Lumea e rotunda, dar nu uniforma, si drept dovada sta faptul ca secolul 21 arata altfel; in functie de pe ce parte a pamantului privesti...
 

Sfaturi amestecate de calatorie
 • Exista spalatorii publice la orice colt de strada si costa 1$/kg de haine. Daca as fi stiut asta, bagajul meu ar fi fost de doua ori mai usor.
• Perioada ideala de calatorit in Bolivia este Mai – Octombrie (cand la ei este iarna, adica anotimpul uscat; in restul anului au adesea inundatii si transportul public este paralizat)
• Eu am facut un curs de trei luni de spaniola la Institutul Cervantes. Mi-a fost foarte util.
• Bolivia nu este o tara cu risc ridicat de malarie. Cu toate astea, unii medici recomanda tratament preventiv cu pastile antimalarie. Eu nu l-am urmat si a fost in regula. Am avut doar grija sa beau numai apa imbuteliata (atentie la cuburile de gheata!). {i oricum, pana si in jungla au fost de zeci de ori mai putini tantari decat la Bucuresti.
• Trebuie neaparat sa va faceti vaccinul de febra galbena.
• Incercati sa va abateti un pic de la traseele turistice. Veti avea niste experiente minunate si nu este nici pe departe atat de periculos pe cat se spune, atata timp cat o faceti pe timpul zilei si nu mergeti in locuri foarte izolate.
• Bolivienii sunt niste oameni foarte prietenosi si se intampla de multe ori sa va indice directii fara sa inteleaga exact ce cautati, doar pentru ca vor foarte mult sa va ajute.
• Bolivia are o oferta uluitoare de activitati turistice; de la expeditii in jungla si mountain biking cu adevarat spectaculos pe asa zisul „Drumul mortii”, la expeditii cu masnile de teren intr-un desert urias de sare, Salar de Uyuni etc. Exista sute de agentii turistice. Nu le alegeti niciodata pe cele mai ieftine pentru ca veti avea parte de servicii de cea mai proasta calitate.

Cat costa?

Bolivia este cea mai saraca tara din America de Sud si, in consecinta, cea mai ieftina. Cel mai mult te va costa transportul pana acolo, aproximativ 1300 EU (dus-intors). Daca vrei sa mergi pe buget redus, te poti descurca si cu 15$/zi. Altfel, pentru o vacanta fara economii, cheltuiesti intre 25$ si 50$/zi. Preturi orientative: 20$ - o camera de hotel cu pat dublu, apa calda si baie, 2$ - un pranz complet, intre 0,25$ si 3$ - ora de internet, gasesti internet la orice colt de strada; 1$ un drum cu taxiul prin oras.

Bolivia in cifre

 - 8 900 000 populatia
- 64% sub limita saraciei
- 3 000 000 de lame
- 6452 m Nevado Sajama, cel mai inalt varf
- 70% din populatie traieste in Altiplano, al doilea platou montan ca intindere dupa Tibet, aflat la peste 4000m in Anzii Cordilieri.
- 60% populatie indigena (Aymara si Quechua)
- 1% populatie africana, descendenti ai sclavilor adusi in sec al XVI-lea sa munceasca in mine.
- 200 de specii de cartofi
- 1068 – de aeroporturi cu piste de iarba

Un comentariu:

  1. Ah, ce mișto! Excelent, de luat strictul necesar și plecat în lume...

    RăspundețiȘtergere