7 iulie 2009

Curajul de a spune ce simti...la timp

Nu vreau sa vorbesc despre ceremonia de la Staples Center din Los Angeles, dedicata lui Michael Jackson. Ar fi redundant cu tot ceea ce am urmarit cu totii in ultimele 12 zile. Incontestabil, este o mare pierdere pentru sute de milioane de oameni, iar existenta lui va fi in continuare comentata indelung, din toate punctele de vedere - social, etnic, politic, economic, sexual... Michael a fost si va ramane un fenomen, o figura reprezentativa a ultimilor 40 de ani de muzica, show de exceptie si nu numai...

Gandul meu de mai jos porneste, simplu, de la spusele fetitei lui Michael, Paris Katherine Jackson. La sfarsitul unei ceremonii grandioase, care i-a celebrat existenta artistica, fetita aceea a spus cateva cuvinte care au anulat toate celelalte dimensiuni ale personajului Michael Jackson: "De cand m-am nascut, tati a fost cel mai bun parinte posibil..." Plansul copilei n-avea nicio legatura cu faima, cu spectacolul. Pentru ea, nu a contat nici cat de geniu a fost, nici cate milioane avea. Pentru ea... Michael este tatal care a plecat pentru totdeauna. Noi, toti ceilalti, vom cumpara CD-uri in continuare, vom dansa pe muzica lui. Ea, insa, nu-l va mai putea imbratisa niciodata. Nimic altceva nu mai conteaza.

De aici, am realizat ca, prinsi in "masina zilnica de spalat"(cum numeste viata de zi cu zi un amic de-al meu), uitam de oamenii care ne-au fost aproape, inconjurandu-ne cu dragoste, respect, sustinere. Din cand in cand, ne amintim un gest, un zambet, un gand, si ne spunem: "il/ o sun imediat...". Dupa aceea, uitam iar. Ne consolam seara tarziu cu un "ei, trebuie sa fie ok, daca era ceva rau, as fi aflat". Adevarat... am afla. Dar oare nu ar fi prea tarziu?...

In ultima instanta, vorbim de persoane care ne-au schimbat viata intr-un fel sau altul! De oameni pe care am jurat in sinea noastra ca-i vom iubi, respecta, aprecia toata viata...si pe care ii uitam zilnic. Un parinte, un iubit, o sora, un frate, un copil, un prieten... ajungem sa nu le dam un semn luni intregi! Adesea, cand este prea tarziu, regretam, oferindu-ne singuri, inutil, scuze: "mi-as fi dorit sa o/il pot ajuta... dar n-am avut ocazia!" "mi-as fi dorit sa-i pot spune cat de mult ii multumesc/ il iubesc etc...".

Pacat. Suferinta acelei fetite m-a miscat profund... Am realizat ca, daca am avea curajul sa ne deschidem inima, sa renuntam la masti, sa spunem mai des si la momentul potrivit "te iubesc" si "am nevoie de tine" fara a ne fi teama ca vom parea neputinciosi, lumea ar fi mai buna, mai calda, mai unita... iar regretele si tensiunile ulterioare ar fi mai putine. Am trai cu inima impacata ca "celalalt" (generic) stie tot ce trebuie sa stie... iar el/ ea sau chiar noi ne-am desprinde de lumea aceasta, de viata, multumiti.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu