26 decembrie 2013

Agenda mea pentru Noul An


Au ramas putini cei care cred in spiritul Craciunului... Credem, insa, din ce in ce mai multi, in valoarea financiara a cadourilor, in dimensiunea masinilor si in numarul felurilor de mancare de pe masa. Credem ca ne sta mai bine intr-o haina cu eticheta de firma decat intr-una fara, dar chic si comoda.. credem ca ne putem domina semenii (intelegand prin asta inclusiv familia, prietenii, colegii...) daca etalam bunastarea si fericirea. Cautam lucruri sau oameni aparent de succes langa care sa ne confirmam valoarea "prin contaminare" si, paradoxal, asta ne devalorizeaza incet si sigur. Ne comportam ca niste papusi de ceara, cu masti care sa ne ascunda de cei din jur si, mai ales, de noi insine...mimand fericirea langa oameni care nu inseamna mai nimic pentru noi. Zambim, trecem tantosi...si-ajungem acasa. Acolo ne prabusim in tristetea si singuratatea noastra. In disperarea neimplinirilor sufletesti, a parasirilor si a neincrederii ca putem schimba ceva. Unii, cei mai ghinionisti, nu-si dau seama de ce li se intampla. Altii, putin mai descuiati, realizeaza ca nu este ok dar nu stiu ce sa faca pentru a iesi din cusca pe care si-au construit-o...si devin si mai rafinati in arta disimularii. Si, evident, mai nefericiti. Foarte putini... extrem de putini au puterea sa schimbe ceva din ceea ce li se intampla. Sa gaseasca acel colt cu semnal GSM din viata lor, in care sa se refugieze si sa cheme un taxi cu rezervorul plin sau iubirea adevarata insasi, care sa-i scoata de unde au intrat singuri, de dragul obisnuintei si al confortului unei vieti anoste, dar cunoscute. Si asa trec anii. Asa trece viata. PROPRIA viata. 

Poate crezi ca sunt deprimata. Nu, nu sunt. Sunt doar ingrijorata de faptul ca, verificand lista mea de dorinte pentru Noul An, scrisa acum doi ani, am realizat ca nu bifez prea multe...: 

1. Vreau sa fiu sanatoasa si puternica pentru Maya
Nu am reusit mare lucru... Anul acesta, m-am operat pe coloana si am fost internata de doua ori, abia mi-am revenit. Tot anul acesta, am fost doborata de pierderea tatalul meu...ignorand ca trebuie sa fiu puternica pentru Maya, cumva.

2. Vreau sa ma indragostesc pana peste urechi de barbatul potrivit.
Dumnezeu stie ca m-am indragostit nebuneste de cine nu trebuie si, iata, sunt singura din nou in ziua de Craciun...

3. Vreau sa ii vizitez pe ai mei mai des ca pana acum si sa fiu mai toleranta.
Intr-adevar...anul acesta i-am vazut mai des pe ai mei ca niciodata. Cel putin pe mama... Dar, din pacate, din motive triste. Si da, am fost mai toleranta. Nici n-ai cum sa fii altfel, cand iti vezi mama indurerata, bolnava...iar tatal pe care l-ai adorat dar n-ai gasit timp sa-i spui asta (?!), la doi metri sub pamant.

4. Vreau sa pot oferi constant jobului pe care il am, plusul de valoare pe care il merita.
...iata o dorinta care mi s-a implinit. Dar nu stiu daca plusul de valoare adus de mine se ridica la nivelul asteptarii sefilor mei.

5. Vreau sa calatoresc mai mult. Sa-mi iau anul acesta tot concediul si sa ma bucur de fiecare moment liber, alaturi de Maya si persoanele dragi inimii mele.
. ...aici, am dat gres lamentabil. La finalul anului, mai am inca 11 zile de concediu.

6. Vreau sa visez mai mult. Sa fiu mai creativa. Sa scriu despre tine, despre mine, despre noi.
. ...si-aici am dat gres. Am visat putin si am scris si mai putin. Cat despre creativitate...mai incercam si la anul... Iar vise....mai degraba au fost cosmaruri. 2013 a fost un an potrivit pentru asta.

7. Vreau sa imbogatesc cumva, locul si oamenii din jurul meu. Sa-i fac sa straluceasca. Sa-si dea seama de adevarata lor valoare si sa nu mai caute in afara, lucruri pe care le au deja in interior! 
...sper din inima ca, in ziua de Craciun, sa fie cel putin un om care sa se gandeasca la mine cu recunostinta. Habar n-am daca am reusit sau nu sa fac bine, dar mai incerc si la anul! Asa sa-mi ajute Dumnezeu!

Analizand cele de mai sus, lista pentru 2014 va cuprinde o singura dorinta: VREAU SA FIU FERICITA...

Cu aceasta in minte....Craciun fericit!

24 decembrie 2013

De Craciun

Ajunul Craciunului este, de departe, ziua mea preferata - parte pentru ca promite Miracolul, parte pentru ca ador cadourile, imbratisarile, regasirile si lacrimile de bucurie. Imi place sa fiu cu persoanele dragi, cu "ai mei" si sa facem nimicuri. Orice. Sa ascultam colinde, sa pregatim masa de Craciun, sa ascundem cadouri... Sa ne impartasim prostioare de peste an...si sperante pentru la anul. Sa fim impreuna.
M-ai intrebat ce-mi doresc de Craciun... De Craciun, iubirea mea, te vreau pe tine. Vreau zambetul tau minunat si inima ta mare. Vreau imbratisarile tale si mangaierea ta pe cap...sa stiu ca sunt protejata. Sa stiu ca nu mai trebuie sa fiu eu cea care bea cafea din cana neagra...ci din cea uitata, bej... Sa stiu ca, daca ma impiedic si cad, esti alaturi de mine sa ma ridici. Si sa mai stiu ca, daca am uitat sa cumpar ceva, te pot suna sa-ti spun sa iei tu, in drum spre casa. O casa a noastra...o viata a noastra...
De Craciun, iubirea mea, imi doresc liniste si bucurie alaturi de tine, Maya si ai nostri. Imi doresc o felie de cozonac, o cafea fierbinte, filme romantice alb-negru vizionate in varful patului si pe voi alaturi. Fara probleme, fara tensiuni, fara pierderi iremediabile... De Craciun, iubirea mea...vreau sa fiu fericita.
Sarbatori fericite, cu iubire!

4 august 2013

Realitate

De doua saptamani, stau in pat, cu dureri incredibile de coloana... Am facut o hernie de disc si niciun tratament nu este atat de eficient pe cat mi-as dori, in nerabdarea mea de a ma intoarce la normalitate. Am vorbit cu cinci medici si trei dintre ei mi-au spus sa ma operez. Doi, insa, mi-au dat o sansa prin recuperare medicala si repaus la pat...asa ca, iata-ma cu burta in sus, ca gandacul de colorado, asteptand o minune... Cel mai complicat lucru pentru un om activ este repausul. Te panicheaza. Te deruteaza. Te invarte cum are el chef, aruncandu-te in cea mai neasteptata criza de depresie. Mintea iti joaca feste mai mari decat osatura... Te gandesti la tot felul de lucruri si, credeti-ma, orizontala iti schimba perspectiva major... Iti dai seama cat de mult ai investit in prostii si ca, in increderea ta ca jonglezi perfect cu orice, ai scapat cateva farfurii de portelan importante si...da, casante...: Sanatatea. Odihna. Adapostul pentru vreme rea (a se citi, pentru timp indelungat).
Acum patru luni, eram unul dintre cei mai fericiti si, credeam eu, completi oameni de pe pamant: cu exceptia bolii mamei si a faptului ca sunt, in continuare, o femeie single, totul parea perfect. Aveam o familie unita, minunata, un job pe care il adoram, un stil de viata dinamic si prieteni alaturi... M-a pedepsit Dumnezeu pentru ingamfare... Mi-am pierdut tatal intr-o luna de zile, chinuit de un cancer neprevazut si necrutator... L-am ingropat in mijlocul lunii mai, o luna pe care el o adora, asa cum, de altfel, adora orice avea legatura cu viata aceasta... odata cu el, mi-am pierdut increderea in propria capacitate de a mai gestiona lucrurile, cumva. Mi-am prins sufletul in colturile unei realitati pe care nu o prevazusem si  incercand sa scap de acolo, cu bravura, ca de obicei, mi-am sfasiat toate principiile si perceptia despre viata... Durerea resimtita atunci am incercat sa mi-o ingrop in munca... Am muncit mai mult, mai implicat. In timpul liber, am inceput sa "trag mai tare la caruta", alaturi de sora mea... Am luat amandoua problemele casei parintesti in spate, incercand sa o protejam pe mama, pe cei din familie... Vroiam sa ne demonstram noua si "lor", (un "lor" generic, oricui ar fi indraznit sa creada ca suntem slabe, ca nu vom face fata durerii incredibile...), ca viata merge mai departe... Nu ne-am dat timp sa plangem....sa ma plang.
Mie, insa..."trasul la caruta" mi-a rupt spatele. La propriu. Durerea psihica are corespondent muscular...iar coloana mea a cedat. Asa cum tatal meu, coloana vertebrala a familiei acesteia,...s-a dus.
...acum, dupa doua saptamani de stat in pat, voi face ceea ce am invatat toata viata: voi lupta. Trebuie sa ies din situatia asta, sa merg mai departe, de dragul copilului meu care depinde de mine... Asta este realitatea. Daca Dumnezeu nu m-ar fi crezut in stare sa duc atatea, poate ca nu mi le-ar fi dat... Asa ca, cine sunt eu sa rup povestea asta?...

21 aprilie 2013

Marea trecere


De ce mor oamenii?... Ce-i face sa treaca "dincolo"? Pentru "a trece dincolo", ori ceea ce te tine aici ar trebui sa dispara, ori ceea ce te cheama acolo sa fie suficient de puternic. Oricum ar fi, ceva se schimba, determina "transformarea"... Arareori "trecerea" are legatura cu dorinta persoanei respective, si asta pentru ca nu stim ce este dincolo, iar ceea ce este aici ne leaga emotional, ne da un sens, o identitate....un scop. Dar...care este scopul real al existentei noastre?... Instinctiv, sunt tentata sa cred ca are legatura cu iubirea. Cu sufletul care trebuie sa se imbogateasca, sa se maturizeze, sa se "coaca", pentru a putea fi pregatit pentru orice ne asteapta dincolo. Un "dincolo" generic, o granita care se trece intr-o singura directie... 
M-am intrebat adesea de ce simtim ca doar oamenii de calitate mor? De ce traim cu impresia ca cei buni pleaca mai repede si "avortonii" raman sa ne incurce lumea, viata, scopurile?... Da, evident, are legatura cu emotiile noastre, pentru ca intotdeauna timpul petrecut cu cineva drag, iubit, incantator, bogat sufleteste ti se va parea mai scurt in comparatie cu orice altceva. Dar nu asta e intrebarea!... Moartea este singura certitudine, ea vine pentru toti, intr-o forma sau alta...mai devreme sau mai tarziu, mai violent sau mai discret..., insinuant, ca o iubire...cu dureri, cu sperante, cu agonii... La final  ramane doar o carcasa. O haina uzata mai mult sau mai putin, in functie de cat timp a fost folosita. O haina pe care nu vrem si nici nu mai putem sa o tinem alaturi, pentru ca este perisabila. Noi, in imaginea si fizicul nostru, suntem perisabili... Si, totusi, ceva rezista. Ceva ramane. TREBUIE sa ramana. Asa cum arata Universul, nimic nu este intamplator, gratuit sau in plus... Moartea este nasterea intr-un "dincolo" de unde nu ne mai intoarcem niciodata in forma sau in intelegerea de acum.
De ce unii pleaca mai repede si unii mai tarziu? De ce unii nici nu se nasc cum trebuie si pleaca deja mai departe, iar altii se roaga "sa treaca"?... Ce-i face pe oameni sa treaca dincolo, de fapt? Criteriile n-au legatura cu regulile noastre stiute. Poate n-au legatura cu nimic din lumea asta....sau poate, dimpotriva, raspunsul este atat de simplu incat refuzam, in vanitatea noastra, sa-l acceptam. Suntem mici. Suntem la mana lui Dumnezeu, un Dumnezeu care "ne ia si ne da" proportional cu nevoile noastre si "modelul" pe care trebuie sa-l indeplinim "dincolo", pentru ca sufletul nostru sa fie suficient de matur, de puternic....sa reziste in noua lume. Unii invata mai repede, altii mai incet...dar tot la "trecere" ajungem. Sorocul "trecerii" vine atunci cand acel "ceva" care trebuie sa fie implinit, se implineste. Poate in cazul tau este un vis, poate in cazul meu un raspuns....si, intr-un fel, stiu ca asta are legatura cu iubirea. Iubirea este un miracol care ne face sa ne depasim limitele, sa fim unici, nebuni, sa prindem aripi sau, dimpotriva, sa ne prabusim la pamant. In forma ei pura, iubirea ne da raspunsuri si deschide usi catre lumi nestiute si inimaginabile. In iubire, sufletul se simte liber si fericit...si simti ca zbori. De ce n-ar fi moartea un act de iubire dincolo de orice putere de intelegere? In ultima instanta, prin moarte, sufletul prinde aripi...
Sent from my iPad

6 aprilie 2013

Prin obiectiv

...soarele apunea, iar Madalina voia sa prinda pe pelicula ultimele raze. Se pregatise indelung pentru momentul acesta. Cel in care se intalnea cu soarele, la linia orizontului, pentru un dialog atemporal si, aparent, ireal. Mereu spunea ca ea iubeste fotografia clasica pentru ca "ea reda fidel realitatea. Intr-o astfel de fotografie, lumea apare asa cum este ea, in culori sau nu, cu riduri sau nu si, uneori, cu sperante. Dar niciodata altfel decat este. Niciodata mai frumoasa sau mai urata.... Poate doar mai detaliata...." Iar Madalina iubea detaliile surprinse prin obiectiv. Statea minute in sir sa potriveasca lentilele pentru ca fiecare detaliu sa fie cat mai bine pus in valoare. Petrecea, mai apoi, minute in sir in fata computerului, pentru a vedea ce a iesit. Din 1000 de fotografii, una sau doua meritau atentia...si celelalte ajungeau la cosul de gunoi. Pentru a trece testul, fiecare fotografie era supusa unui tir de comentarii tacute, de priviri iscoditoare si, intr-un final, devenea subiectul intrebarii supreme: "Are poveste?..." Daca fotografia nu avea poveste, daca nu te facea sa visezi, sa speri, sa te gandesti la ceva....sa simti, atunci trebuia sa dispara. Iar Madalina stergea fara mila orice creatie fotografica fara viitor in emotiile celor care ar fi privit-o...
...In seara aceasta, era sigura ca va reusi sa surprinda soarele. Sa-i capteze energia, misterul, caldura, culoarea....povestea. Povestea care o facuse de altfel, pe ea insasi, sa stea pe malul marii, usor zgribulita (primavara, este racoare pe plaja...), cu un aparat de fotografiat sofisticat in mana....trepidand de emotie, ca inaintea unei premiere...

Ganduri de departe

...Azi mi-ai lipsit. Si ieri. Si acum doua, si acum trei zile... Apropierea ta creaza dependenta intr-un mod frumos, cald, minunat. Sunt indragostita ca o adolescenta si traiesc alaturi de tine lucruri pe care la 14 ani nu le-as fi savurat cu atata daruire!... Fiecare noapte petrecuta impreuna este atat de fireasca, de frumoasa, de nebuna, iar fiecare zi petrecuta departe de tine este o apatie in alb si negru...o asteptare a noptii noastre impreuna. Mi-e dor de tine... Vino!".... Fata zambi melancolic si-si consulta ceasul. "Oh, Doamne, trebuie sa fug..." Se ridica de pe scaunul de ratan si parasi balconul, cu ceasca de cafea in mana... "Mai este putin si se termina perioada asta..."
 

"...Doamne, cata libertate!", isi spuse, privind intinderea albastra... Undeva, la orizont, cerul parea ca-i face cu mana, chemandu-l. Isi scoase fara sa gandeasca pantofii de piele intoarsa, isi sufleca pantalonii si-si scufunda cu un fior talpile in nisipul ud. In ciuda celor 20 de grade din aer, marea era rece, iar amprenta ei pe nisip era la fel. Soarele de aprilie ii mangaia obrajii, iar marea ii saruta lenes, abia simtit, varful picioarelor. Se gandea la Ea...si si-ar fi dorit sa fie aici, sa o tina de mana, sa-si povesteasca reciproc, din priviri, ceea ce simt, conectati fiind la natura. Scoase iPhone-ul si facu o poza. O privi o fractiune de secunda si o trimise prin mail, impreuna cu o parte din inima si gandurile lui... "Pentru tine, iubita mea... "

Auzi clinchetul telefonului si stiu ca era un mail. Deschise cu un gest automat inbox-ul si-si arunca distrata privirea pe display. Intinderea marii si cerul albastru ii zambeau cu dor, spunand mai multe decat orice scrisoare si facand-o sa se insufleteasca brusc.. "Iubitul meu!... Astazi, mi-ai oferit cerul!... Inalt, tumultuos, dinamic, superb, viu... Un cer cum numai Dumnezeu si iubirea pot desena, in nuante de bleu argintiu, alb pur si gri prafuit, luminat discret de un soare prea timid sa se arate profanilor nestiutori. Tu si norii ati complotat sa-mi oferiti cel mai frumos tablou pictat vreodata!... V-ati unit fortele, pictori anonimi desavarsiti, in cea mai mare lucrare a lumii, doar pentru a ma face pe mine sa-mi doresc sa zbor. Sa-mi intind mainile, sa inchid ochii si sa ma ridic libera de orice gand rau, de orice dor si tristete, pe fundalul frescei universale... Te iubesc..."


....desi la mii de kilometri distanta unul de celalalt, inimile lor erau lipite. Bateau la unison, intr-un ritm unic si indestructibil, auzit doar de ei, in cheia muzicala universala a iubirii...

12 ianuarie 2013

Despre iubire

"Nu-mi vine sa cred cum trece timpul!..", se gandi, sorbind din cana cu vin fiert. "Il cunosc de atata timp... Relatia a evoluat, s-a maturizat, este echilibrata si completa. Ne intelegem din priviri si ne dorim sa descoperim mereu mai mult. Totul pare atat de gresit si, totusi, atat de perfect... Tumultul, pasiunea, certurile, impacarile, suisurile, coborasurile...ne apropie mai mult. Habar n-am ce inseamna "relatie perfecta"... N-am trait asa ceva pana acum si as fi naiva sa cred ca lucrurile se vor schimba. Nu exista relatie perfecta, ci doar persoane care ti se potrivesc. SI, daca ai noroc, printre persoanele acestea, iti gasesti candva, cumva, jumatatea... De fapt, vorbim despre "jumatate" doar pentru ca noi vrem sa vedem lucrurile asa. Caci, in fapt, nici "jumatatile noastre" nu sunt perfecte, ci par perfecte pentru ca, atunci cand iubim, umplem golurile si imperfectiunile cu sperante.... Cu timpul, iti dai seama ca iubirea nu ar trebui sa se masoare in timp, ci in intensitate. Amploarea ei, nebunia ei...se masoara in trairi, nu in ore. Iubirea este voia pe care ti-o dai sa ai incredere in altcineva decat in tine insuti. Este curajul de a infrunta emotia, pasiunea..., uitand ca vei fi ranit sau, si mai matur, asumandu-ti riscul durerii. Iubirea este plina de compromisuri pe care, daca n-ai iubi, nu le-ai face niciodata. Iubirea este sansa noastra de a fi mai buni, mai stralucitori, mai completi pentru o clipa, o ora sau o viata...si trebuie sa-i multumim lui Dumnezeu daca traim asa ceva...cu toata inima..."

27 august 2012

O mare iubire

O mare iubire iti umple creierul, porii, venele, viata. O mare iubire iti da sentimentul plenitudinii si te face fericit sau nefericit, cu aceeasi simplitate. Te ridica si te coboara in viteza, ca un carusel performant, iar tie nu-ti ramane decat sa-ti lasi buclele in vant si sa te bucuri de trairi.
O mare iubire este o binecuvantare. Cand vine, vine pe nesimtite. Se insinueaza in viata ta cu abilitate diplomatica si naturalete, asa cum s-ar strecura cea mai buna prietena pe canapeaua din sufragerie, in asteptarea dezvaluirilor promise... Devii dependent(a) de ea fara sa-ti dai seama... Astepti un apel cu sufletul la gura, numeri nanosecundele pana va intalniti si traiesti cu pasiune fiecare atingere. Transformi cel mai marunt dialog in cea mai mare realizare, primesti fiecare zambet ca pe un cadou... iar zilele ti se par minunate. Cand pleaca, insa...lasa in urma ravagiile unei tornade de nivelul 10. Creierul, porii, venele...viata iti explodeaza in fata si-ti dai seama ca nu poti, pur si simplu, nu poti sa mergi mai departe pentru ca, renuntand la marea ta iubire (pe care o credeai "de-o vara"), renunti la tine insati/ insuti... O mare iubire te transforma. Este o calatorie initiatica de la tine catre tine, cel nou. Cel dornic de schimbare, de completare, cel care doreste sa devina mai bun. Este o minune pe care unii nu au sansa sa o traiasca nici macar o data in viata....iar altii o traiesc de prea multe ori. Prima categorie (perfectionistii) se afla constant in cautarea marii iubiri, dar o rateaza din cauza preocuparii pentru detalii. Cea  de-a doua categorie (superficialii), cred ca orice atractie este o mare iubire si, paradoxal, sfarsesc prin a o rata, prin banalizare. Intre cele doua categorii, insa... suntem noi, norocosii. Cei care am avut/ avem/ vom avea sansa de la Dumnezeu sa iubim cu toata fiinta. Cu toti porii...si suntem schimbati pe viata. Tie, marea mea iubire, ITI MULTUMESC.


24 august 2012

Le grand bleu

Emotiile mari sunt cel mai puternic catalizator al creatiei. Cand sufar ca un caine sau ma bucur din toata inima, simt ca sufletul nu-mi mai incape in trup si ma deschid, umplandu-mi inima si pieptul cu o lumina stralucitoare... Simt nevoia nebuna sa scriu. Sa dansez. Sa ascult tango si sa compun versuri... Sa cant. Accesul meu la creativitate se face printr-o portita ingusta, deschisa undeva sus de tot, in tavanul emotiilor mele. Nu intamplator, stiu ca "tavanul emotiilor mele" se gaseste undeva in capul pieptului, in plexul solar... Il simt, il ating, ma striveste si ma elibereaza, deopotriva.

In cautarea starii perfecte de creativitate, imi joc din ce in ce mai la limita viata si sentimentele. Si, cand miza devine prea mica, maresc doza de drog introducand noi emotii si sentimente. Cand sufar, sufar cu toata fiinta. Cand ma bucur, o fac la fel... cu toata inima, cu toti porii, respirand adanc, pana la ultima celula de plaman. Este ca si cum as trai viata intr-o clipa - clipa suprema, decisiva..., dupa care nu mai urmeaza nimic. Doar liniste...
In cautarea tumultului si a pasiunii creative, a starii de beatitudine vecine cu orgasmul, traiesc orice nimic ca pe cel mai mare si important eveniment din viata. Pe de o parte, ma simt mai vie, mai bogata. Pe de alta parte, devin din ce in ce mai pretentioasa cu emotiile care ma determina sa scriu, cautand constant dramatismul, profunzimea...emotia perfecta.
Oare unde ar trebui sa se termine toate astea?... Unde este acest "point of no return" - limita de la care nu te mai poti intoarce? Cum sa o recunosti?... Inevitabil, imi vine in minte "le grand bleu"... abisul oceanului, alaturi de cuvintele lui Stefan, trainerul meu de scuba diving: "pe masura ce te scufunzi mai adanc in mare, culorile incep sa dispara. Mai intai, dispare rosul... apoi portocaliul, galbenul, verdele...si ultimul, cel mai rezistent dintre toate....albastrul. "...  Asadar, adancimea/ profunzimea... ucide lumina. In tot jocul acesta de cautare a creativitatii pure, de exploatare a "luminii din piept"...trebuie sa nu pierzi culorile, caci totul va fi fost in zadar: creativitatea fara limite si emotia suprema se vor fi anulat deja reciproc, lasand in urma o fiinta gri care, paradoxal, de dragul luminii si al vietii...a sfarsit prin a ucide lumina si pe ea insasi.

18 august 2012

Azi, am inceput cursurile de scuba diving...

Ideea mi-a venit dintr-o joaca si, iata, azi am transpus-o in realitate: am inceput cursurile de scuba diving... Organizate de echipa Scuba Libre (daaaa, suna super fun!), cursurile au trei sesiuni: una de teorie, aici in Bucuresti, si doua de practica, la Marea Neagra. Suntem sase in echipa, doua fete si patru baieti, de varste si personalitati complet diferite (lucru care face ca aceasta experienta sa fie si mai valoroasa pentru mine, o admiratoare a diversitatii naturii umane).
... Ma simt ca un copil: usor nesigura, usor nerabdatoare, usor curioasa, mereu pusa pe shotii. Cert este ca invat lucruri noi si ma bucur de fiecare clipa. Traiesc mai intens, mai...dens. Apropos, stiai ca la 10 m adancime, presiunea creste la 2 atm? Sau ca la 40 m, devine 5 atm?... Siiiii.....stiai ca, din cauza asta si a faptului ca tu nu poti respira ca pestii, sub apa... :)) trebuie sa porti cu tine tot felul de greutati, furtunuri, aparate complicate, tuburi si....si...si?... Si mai stii ca, in apa, viteza sunetului este de patru ori mai mare decat la suprafata, asa ca-ti va fi aproape imposibil sa identifici sursa zgomotului?... Si ca obiectele par mai mari cu 33% in apa?... Si ca in apa iti scade temperatura de 20 de ori mai repede?... :) Imi amintesc lucruri invatate in scoala generala si ma amuz cu fiecare "knowledge review" pe care-l trec cu succes in timpul celui mai simpatic curs de scuba diving pe care l-am facut vreodata. Aah, sorry...este SINGURUL CURS de scuba diving pe care l-am facut vreodata! :))))...si-mi place.